O parte din trecut...

Pentru ca nu am mai postat demult, m-am gandit sa revin cu ceva ce am scris in timpul liceului, ca sa vedeti si voi cam ce-mi framanta capsorul in vremurile acelea. Am rasfoit lucrari mai vechi si am constatat ca desi atunci mi se pareau foarte reusite, acum le consider copilaresti si mult prea metaforice. Pe de alta parte insa, regret ca nu mai am inspiratia de atunci si lumea si-a pierdut mult din farmecul descoperit prin ochi de copil. Acum, desi tot ce se intampla in jurul meu e mai clar, se dovedeste din pacate foarte trist. Pe masura ce aflu tot mai multe, pierd si creativitatea aceea debordanta. Inainte, in copilarie, vroiam sa inteleg totul, acum constat ca aceasta limpezime nu este deloc usor de indurat. Ce pacat ca nu mai pot vedea lumea cu ochii de atunci. Totul era mai "poetic", invaluit intr-un mister aparte, pe care il descifram cu intelesuri si mai neintelese...
Am ales o scurta povestioara de acum vreo 2 ani, de care uitasem complet, dar care m-a impresionat chiar si azi, dupa ce a fost supusa criteriilor critice.

MONOLOGUL UNUI ACTOR

Povestea mea începe acolo unde totul se sfârşeşte…..Da, ştiu, sună pompos. Dar dacă aţi înţelege cu adevărat ce simt, poate m-aţi crede. E una din serile acelea nesfarsite cand cerul plin de feti frumosi se contopeste cu pamantul umed, ce sangereaza de durere, plangand moartea unei alte zile. Luna cauta Soarele. Nu stie ca nu-l va intalni niciodata. Ca si noua, muritorilor banali, nu i-a pierit inca speranta.

Astept sa mi se intample ceva…..

Scandura e rece, dar asta ma ajuta sa o simt mai bine. Tresare sub mine. Sunt sigur ca undeva acolo, inauntrul ei are si ea o inima si un spirit, care rataceste in noptile pustii prin salile uitate dupa stingerea reflectoarelor, atunci cand ultimul actor inchide usa cabinei si vraja se destrama, in orele tarzii cand paznicul e adormit intr-un ungher prafuit.

Hmm….poate asta seara o sa ma intalnesc si eu cu Spiritul Scenei.

- Alexandru, eu trebuie sa opresc luminile, sa trag cortina si sa inchid culisele, te rog mult sa iesi.

- Hai lasa ca inchid eu! Mai vreau sa stau un pic!

- Nu se mai poate, toti actorii au plecat deja. Haide!

- Uite ce e…..hmm….am pierdut bratara din recuzita! Trebuie sa o gasesc, caci maine am repetitii dis-de-dimineata. Lasa-ma pe mine sa inchid. Te asigur ca maine vei gasi totul ca si cum tu ai fi parasit ultimul sala.

- Off….bine….dar sa nu cumva sa uiti ceva, ca pe urma cade totul in carca mea!

- Stai linistit!...O seara buna!

- O seara buna si tie! Si inca o data, ai grija!

Emanuel e un baiat foarte bun….ii place mult munca asta, chiar daca e platit groaznic de prost! Eheee….asta ne e soarta, dar nu ma plang!

Draga Chirchkov, asta seara mi-a fost tare greu….”In fata lui Dumnezeu voi dovedi adevarul! In fata lui Dumnezeu voi fi iertat!”…..Uneori e atat de dificil sa distingi intre pacat si neprihanire sau virtute. Uneori ai senzatia ca esti un pacatos nenorocit, uitat de lume. Alteori simti cum in tine totul se sfasie cand vezi ce-i in jurul tau.

Daca ar putea scena asta sa ma simta asa cum o simt eu pe ea! Cate suflete nu i-au calcat nervurile in cautarea adevarului personajului, in cautarea resurselor interioare care sa-i ajute sa creada. Dar oare cate din aceste sute de suflete au si reusit? Unele poate ca au pangarit scandurile astea, manjindu-le cu minciunile lor frumoase, cu trufia de a se considera mari talente neintelese!.....Unora poate le-au fost iertate naivitatea, imposibilitatea naturala, neputinta, neincrederea, micile greseli nevinovate….dar altii au lasat, poate, o urma imposibil de sters, o rana mult prea adanca pentru a mai putea fi vindecata vreodata, atragand astfel lacrimile si mistuirea lenta a scenei. Cine stie daca nu ma numar chiar eu printre aceste din urma suflete vinovate? Singurul meu avocat voi fi doar eu, aflat in fata instantei supreme a adevarului artei teatrale, voi marturisi momentele curate si cele murdare fara sfiala. Sunt constient ca sunt om. Drumul meu e lung, si cu siguranta intalneste multe rascruci unde cararile ispitei asteapta sa ma doboare.

Oare scena ce-mi simte pasii neinsemnati, care nu lasa nici un fel de emblema a unei existentei efemere, ce gandeste acum? Plange amar sau rade in hohote de prostia mea? Daca ai putea vorbi lumii asteia, cred ca ai avea atat de multe de spus.

Te iubesc! As vrea sa mor in bratele tale de s-ar putea! Numai asa as fi impacat cu neimplinirile mele de muritor nestiutor. Am ratacit prin viata cautandu-i sensul. Alaturi de tine l-am gasit. Numai tu dai gust vietii serbede din care ma otravesc in fiecare zi, tarandu-ma pe acest pamant gol si trist. Scena, esti singura mea ibovnica cinstita, cutezatoare. Nu m-ai tradat niciodata. Sper ca nici eu nu te-am dezamagit! Dar daca am facut-o vreodata, cu voia sau fara voia mea, te rog sa ma ierti!

Vreau sa ma scald in bratele tale, sa-mi spal ranile sufletului.

Maine nu voi mai fi aici.

Iubesc teatrul, voi poate nu intelegeti! Iubesc scandurile astea batrane si totusi atat de tinere si pure! Iubesc mocirlele de noroi din culise, oricat de necrezut ar parea! Iubesc aplauzele dupa luni intregi de pregatire a unui modest personaj! Iubesc spectatorii ce pleaca cu lacrimi in ochi si se intorc cu inimile deschise la urmatoarea reprezentatie! Iubesc succesul si esecul! Asta e teatrul! Nu-l judec. Il iubesc asa cum e el, cu calitati si defecte, cu bune si rele. De fapt asta-i toata frumusetea si farmecul lui!

. .

.

In noaptea aceea, Alexandru a dormit in sala de teatru, pe scena plina de amintiri, a carei viata nu avea sa se termine niciodata. Intins pe scena rece, Alexandru s-a visat mort. S-a daruit cu toata fiinta lui Scenei. Trezindu-se in toiul noptii a inteles ca trupul si sufletul sau fusesera absorbite in valtoarea dragostei tarzii, in clipe de uitare de sine absolute, undeva intre vis si realitate. A inteles atunci ca nu va putea renunta niciodata la teatru, nu va putea intoarce spatele scenei, mintindu-se singur.

A doua zi, Alexandru nu mai era acolo.

Sau cel putin acel Alexandru ce avusese cu o zi inainte un succes rasunator, in rolul lui Chirchkov.

Singurul martor ce ar fi putut dezvalui intamplarile ascunse in intuneric era eternul Teatru, ale carui taceri erau atat de graitoare…..Insa el nu avea sa vorbeasca vreodata.