Crima si pedeapsa

Iata-ma revenind cu vesti dupa o lunga si neinduratoare absenta.

Ce-am mai facut eu intre timp?

Pai am fost ocupata cu….invatatul. Da. Teste, proiecte, referate…tot tacamul.
In putinele clipe libere mi-am satisfacut din plin dragostea pentru teatru.
Cu bunul meu prieten si frate, viitor critic talentat al scenei, Tudor, am fost la doua spectacole absolut minunate.
Pe 14 mai am vazut in sfarsit (de cand tot ma rugam sa prind bilete!) “Crima si pedeapsa” in dramatizarea lui Yuriy Kordonskiy, a carui fana sunt deja prin spectacolele montate la Teatrul Bulandra. (“Sorry”, “Casatoria”, “Unchiul Vanea”)
Dsitributia de care m-am bucurat a fost compusa din Rodica Lazar (Sonia), Anca Androne (Aliona), Sorin Leoveanu (Porfiri), Relu Poalelungi, Richard Bovnoczki si Vlad Logigan in rolul lui Raskolnikov.
In primul rand, ideea unei divizari a constiintei personajului principal in 3 intrupari diferite, fiecare cu caracteristicile ei bine axate pe una din vocile eroului, este una demna de luat in seama. Se produce datorita ei o triplare a emotiei transmise, pe de o parte si o mai buna percepere a complexitatii personalitatii raskolnikoviene pe de alta.
Prima dintre vocile constiintei (interpretata remarcabil de Richard Bovnoczki) este cea rationala, care se teme de luarea unei decizii, in a carei balanta cantaresc mai greu argumentele contra savarsirii crimei, cea care gandeste si razgandeste fiecare detaliu, care masoara toate posibilitatile.
Cea de-a doua voce ( in prezentarea lui Relu Poalelungi) infatiseaza latura sensibila, buna a personajului, cea care nu vrea sa isi murdareasca sufletul cu sange si in consecinta cauta toate motivele pentru a castiga batalia cu cea de-a treia voce.
Aceasta din urma (personificata cu adevarata maiestrie de Vlad Logigan) este poate cea mai puternica dintre toate. In glasul ei se rasfrang durerea acumulata in mizerie, nevoia de razbunare, dorinta de a-si demonstra teoria conform careia o singura moarte ar putea salva sute de vieti.
Rodica Lazar, in rolul Soniei este o adevarata descoperire pentru mine. Sincer pe ea o vad potrivita pentru alta tipologie de roluri. (fete indraznete, parsive, care stiu sa-si indeplineasca orice scop) Insa am constatat cu multa bucurie ca face si aici un rol foarte bun: o Sonie sfasiata de resemnarea cu propria conditie, si totusi plina de speranta si credinta in Dumnezeu. Intre a se oferi barbatului Raskolnikov pentru cateva ruble si a-l salva pe copilul din el, actrita din spatele Soniei ne calauzeste prin stari contradictorii, dezvaluindu-ne un suflet crunt lovit si totusi pregatit pentru sacrificiu in ajutorarea celorlalti.
Sorin Leoveanu face un Porfiri cu adevarat savuros, intr-o cheie foarte diferita de datele pe care ni le ofera Dostoievski despre personaj. O surpriza placuta. Dincolo de imaginea unui functionar de-a dreptul tembel, pampalau, se ascunde comisarul abil, jucator versat cu mintile acuzatilor.
Un element ingenios al spectacolului este scenografia. Scena, amplasata in centru si inconjurata de scaune, prezinta camera in care se vor desfasura toate actiunile. Peretii decupati permit publicului o mai buna urmarire a jocului si o comunicare stransa cu personajele.
Va recomand din tot sufletul sa va luati bilete la aceasta piesa. Montarea regizorului ucrainean merita toata lauda. Secventele alese si recompuse pe scena alcatuiesc portrete profunde ale tragicului uman la care eroii sunt condamnati. Ideea de a folosi 3 actori pentru acelasi personaj potenteaza valoarea scenelor. De memorat este scena visului (in care cei 3 Raskolnikov se framanta, fiecare vazand suferinta din alta persepctiva) sau scenele dintre Sonia si Raskolnikov. (Rodica Lazar se adapteaza cu multa dibacie situatiilor in care este aruncata in fata a 3 fete diferite ale aceluiasi om)

Voi reveni cat de curand posibil cu cateva impresii despre musicalul “Romeo si Julieta” de la Teatrul National de Opereta “Ion Dacian”.

Acum sper ca ma veti ierta pentru absenta si tacere…..A inceput sesiunea. :D

Ciocanul magic

Adesea au loc diverse conflicte al caror punct de pornire este constituit de invadarea spatiului privat al diferitelor "vedete" sau personalitati politice de catre jurnalisti excesiv de curiosi, dornici sa descopere lucruri ascunse si compromitatoare despre acestea. Astfel de tendinte sunt etichetate ca "nedemne, josnice" de catre sustinatorii deontologiei profesionale si pot chiar da nastere unor procese juridice.

Este adevarat ca de multe ori jurnalistii ajung sa incalce reguli de bun simt, definitorii pentru meseria lor prin vanarea lacoma a stirilor de senzatie, care intorc ierarhia de valori cunoscuta pana atunci de publicul larg sau imaginea perceputa ca impecabila a vreunei figuri publice.

Insa, alteori unele tehnici folosite de jurnalisti sunt justificabile prin functia de supraveghere a spatiului social, pe care mass-media are datoria sa o indeplineasca, ca instrument de reglare si echilibru in societate.
Una din aceste metode este observatia participativa, prin care jurnalistul devine actor al unui eveniment, ia parte la activitatile grupului observat, colectand informatii veridice pe care le va aduce la cunostinta publicului, ajutandu-l astfel sa descopere fenomene sociale marginalizate, sa vada fatete ale lumii pe care omul de rand, desi nu-i sunt straine, evita sa le aduca in discutie din teama de a recunoaste ca are o "problema", ca exista "anomalii". De aceea, jurnalistul apeleaza la statutul incognito, patrunde adanc in viata unor oameni simpli, discriminati, deveniti invizibili pentru a le apara cauza, pentru a scoate la suprafata prejudecatile nedrepte la care sunt supusi sau din contra, pentru a demonstra ca li se acorda prea putina atentie si lasati nesupravegheati, acestia contribuie la distrugerea valorilor, la infaptuirea de acte ilegale, etc.

In ce masura are dreptul un jurnalist sa sape in viata oamenilor si sa dezgroape "bube, mucigaiuri si noroi" sau, din contra "frumuseti si preturi noi"?

Iata un posibil raspuns extras din cateva observatii ale marelui rus Cehov, care pot fi mulate pe subiectul discutiei noastre:

"We see the people who go to market, eat by day, sleep by night, who babble nonsense, marry, grow old, good-naturedly drag their dead to the cemetery, but we do not see or hear those who suffer, and what is terrible in life goes on somewhere behind the scenes. Everything is peaceful and quiet and only mute statistics protest: so many people gone out of their minds, so many gallons of vodka drunk, so many children dead from malnutrition. And such a state of things is evidently necessary: obviously the happy man is at ease only because the unhappy ones bear their burdens in silence, and if there were not this silence, happiness would be impossible. It is a general hypnosis. Behind the door of every contented, happy man there ought to be someone standing with a little hammer and continually reminding him with a knock that there are unhappy people, that however happy he may be, life will sooner or later show him its claws, and trouble will come to him- illness, poverty, losses, and then no one will see or hear him, just as now he neither sees nor hears others. But there is no man with a hammer. The unhappy man lives at his ease, faintly fluttered by small daily cares, like an aspen in the wind- and all is well."


Intr-adevar, unii jurnalisti se uita in oglinda si isi vad reflexia purtand povara "ciocanului magic".