luni, 16 martie 2009

Straini in noapte


Acum exact o luna, pe data de 16 februarie 2009 am fost la spectacolul “Straini in noapte”, montat de maestrul Radu Beligan la Opera Nationala din Bucuresti. Textul in varianta originala “Les Montagnes Russes”, apartine dramaturgului francez Eric Assous.

Cele doua personaje ale piesei sunt interpretate de Florin Piersic si Emilia Popescu.

Comedia romantica a fost tradusa de Beligan dupa ce a vazut una din reprezentatiile de la Paris, unde se joaca din 2004 cu Alain Delon si Astrid Veillon. Prin intermediul acestui rol, Alain Delon urca pentru prima oara pe scena teatrului, la varsta de 70 de ani.

In varianta autohtona, Florin Piersic revine pe scena marturisind ca simte ca a intinerit si nu se poate desparti de ea.

In Romania, spectacolul a avut premiera in septembrie 2007. De atunci, se joaca cu mare suces in turneu in marile orase ale tarii.

Urmaream de foarte multa vreme sa prind si eu bilete si iata ca norocul mi-a suras. Pe zi ce trece, pierdem tot mai multi actori mari si nu as fi vrut sa ratez privilegiul de a-l vedea pe Florin Piersic pe scena. Recunosc ca nu apartin generatiei a carei copilarie a fost marcata de aventurile Margelatului, dar o sa incerc sa-mi fac timp si pentru asa ceva.

Cu multe emotii, m-am asezat in sala (chiar in primul rand) si m-am pregatit sufleteste pentru intrarea in poveste.

Florin Piersic a iesit la rampa, rugandu-ne sa oprim functionarea telefoanelor mobile. El a afirmat ca desi nu este normal ca actorul sa iasa in fata publicului inaintea spectacolului, aceasta masura a fost luata cu acordul regizorului si al doamnei Emilia Popescu in urma unor intamplari neplacute. Apoi ne-a relatat cateva din acestea, cand telefoanele au inceput sa sune in timpul piesei. Intr-una din aceste dati, pentru a salva situatia, au apelat la un artificiu : Emilia Popescu catre Piersic: "Iti suna cumva telefonul?", "Nu, cred ca vecinul meu cam nesimtit nu l-a inchis. Asa imi vine sa ma duc si sa i-l bag pe gat..."

Altadata, la Constanta a fost nevoit sa iasa in fata scenei si sa confiste telefonul unui domn din primul rand care raspunsese si incepuse sa vorbeasca chiar. Dupa un scurt dialog la telefon cu sotia respectivului, din care Piersic (spre deliciul celor din sala) ii da de inteles ca barbatul ei se afla la teatru cu o alta doamna, in timp ce sotul face semne disperate ca nu e cu el, cei doi actori reiau momentul.

Piersic ne multumeste apoi pentru prezenta, caci publicul este “pulsul“ lor si, in stilul lui caracteristic, ne mai povesteste cate ceva. De exemplu, recunoaste cerandu-si scuze pentru limbaj, care a fost reactia lui cand Radu Beligan l-a anuntat soptit la finalul premierei de la Bucuresti ca autorul s-a aflat in sala : “Daca stiam ca e autorul in sala, faceam pipi pe mine.” Insusi Eric Assous a marturist emotionat cat de mult i-a placut piesa si cum prin jocul lor si-a redescoperit personajele.

Dupa intro-ul pe care l-am redat mai sus (pe care actorul este nevoit sa-l reia, cu mici modificari, la fiecare spectacol), luminile se sting treptat si piesa incepe.


Pierre, un barbat matur, insurat si cu un copil, seduce o tanara blonda intr-un bar si o invita la el acasa, in timp ce nevasta si fiul se afla in excursie la ski. Cei doi poarta o lunga discutie, pe parcursul careia persoanjele se transforma, “urca si coboara”, isi prezinta diferite fatete, se surprind unul pe celalalt.

Pierre, directorul de vanzari al unei companii de lentile pentru aparate foto este atras de tanara aparent naiva, inocenta pe care incearca sa o cucereasca cu un farmec elegant masculin. Cei doi flirteaza. Juliette nu se lasa insa prinsa in capcana. El se ascunde dupa deget, ea constata cu stupoare ca e casatorit si vrea sa plece. (Un moment foarte comic este acela cand Pierre incearca sa o sarute, iar ea se retrage speriata spunand : “Sotia ta ne priveste!”. Atunci el intoarce fotografia inramata a sotiei, ca si cum aceasta ar fi cu spatele.) Urmeaza o conversatie amuzanta despre fidelitatea sotilor.

Barbatul ramane stupefiat si actioneaza nervos cand afla ca Juliette se afla de fapt in timpul serviciului. Orgoliul de Don Juan ii este profund jignit cand Juliette ii cere taxa, revelandu-si identitatea: o prostituata profesionista. Pierre se schimba la 360 de grade, recunoaste ca nu este decat adjunctul directorului, nu-i vine sa creada ca s-a inselat atat de amarnic si manifesta chiar dispret fata de invitata lui.

Juliette ii spune cate ceva despre meseria ei, il asigura ca pretul fabulos pe care i-l cere include placeri nebanuite, pe care nu ar avea curajul sa i le ceara sotiei. “Lasa ca si nevasta-mea e talentata. Mai talentata ca mine? Si de ce nu se face curva?”

Apoi domnisoara ii arunca banii in nas si se transforma brusc in jurnalista care investigheaza un subiect pentru urmatorul numar al revistei pentru femei la care lucreaza. Pierre constata astfel ca a cazut victima muncii ei de cercetare a mintii barbatului si va fi folosit pentru articol. Ea pleaca, dar se intoarce pentru a cere bani de taxi. Descoperim ca nu se bucura de prea multa reputatie profesionala si are chiar o viata nefericita.

Deja extenuat de efortul psihologic la care este supus, beat si nemaiputandu-si tine echilibrul, Pierre va abandona sa o mai conduca pe tanara acasa si va fi ajutat sa se intinda pe canapea.


Scena ce inchide primul act este una foarte induiosatoare (cel putin din punctul meu de vedere), transmite un soi de tandrete, un val de dragoste greu definibila si anticipeaza foarte discret finalul.


In actul al doilea, avem parte de o noua surpriza. A doua zi de dimineata, Juliette ii da de inteles barbatului ca ea este manichiurista sotiei lui si a acceptat sa-l ispiteasca pentru a-l pune la incercare. Evident, Pierre este din nou socat, iar de data aceasta deja nu mai crede. Dar dovada oferita este de netagaduit: Juliette ii arata un fals pachet de tigari devenit reportofon, care a inregistrat toata discutia lor de la bar si urmeaza a fi inmanat sotiei.

Tanara vrea totusi sa-l ajute si este de acord cu propunerea lui Pierre de a reinregistra totul. Urmeaza un joc absolut superb al cuplului Piersic- Emilia Popescu in care personajele lor repun in scena secventa intalnirii la bar si incearca sa fie cat mai naturali, cauta replici care sa justifice intalnirea lor in urechile nevestei si sa-i demonstreze acesteia credinta nestramutata a sotului.

Banda este intrerupta de mai multe ori pentru a reface dialogul, deoarece Pierre este exagerat de precaut si cauta mereu oportunitatea de a afirma ca el este un om insurat.

Juliette incearca sa duca discutia spre o alta directie. Este coplesita de nostalgie si incepe sa-i povesteasca despre familia ei: mama singura din Pommiers, tatal ce i-a parasit inainte de nasterea ei. Isi divulga astfel drama si solutia gasita pentru a-si recupera tatal pierdut si a retrai macar cateva clipe de copilarie alaturi de el. Copilul, azi adult, simte nevoia de a se intoarce in trecut si a cauta dragostea paterna, de a se juca.


Va recomand sa vedeti piesa si sa nu mai cititi in continuare pentru ca voi dezvalui finalul si astfel se va pierde toata magia punctului culminant.


Finalul nu are cum sa nu te emotioneze pana la lacrimi. Replicile se succeda rapid, personajele se privesc cu ochii arzand pana in adancul sufletului. Barbatul intelege treptat ca de femeia din fata lui il leaga o legatura de sange. Daca noaptea trecuta, cand sunase nevasta lui, Pierre mintise spunand ca e singur si frant de somn, acum la auzul vestii ca familia lui se va intoarce in oras a doua zi, este extrem de bucuros si nerabdator sa-i impartaseasca sotiei noua descoperire.

Asemenea unei confesiuni “dureros de dulci”, Juliette ii marturiseste lui Pierre: “Vreau sa-i spun ca-l iert…” Si, printr-o intorsatura geniala a dramaturgului, intr-o bucata de tensiune extraordinara, jucata magistral, chiar ii spune. Tot acest timp, fata se refera la tatal ei la persoana a-III-a, fiind personaj al povestii vietii sale. Acum insa, adresarea impersonala nu-si mai are rostul, caci tatal ei o priveste si asculta.

Cu lacrimi in ochi amandoi, se contopesc intr-o imbratisare ce transcede limitele realului si tangibilului. Juliette ii spune: “Tata!” si redevine copil, dorind sa mearga impreuna la montagne-russe. Tatal o priveste cu toata dragostea si promite sa i se dedice in totalitate.


O scena monumentala. Publicul aplauda zgomotos, strigatele de “Bravo!” nu mai contenesc. Am plans, am plans alaturi de actori si as fi plans in continuare din tot sufletul. Daca pulsul normal al inimii este de 70-80 bpm, la scena finala inima mi-ar fi penetrat usor pieptul cu o viteza ce depaseste limita legala: probabil aveam vreo 120-130 bmp.


Textul este complex, ofera posibilitati nelimitate, sondeaza o vasta gama de stari si situatii, un amestec fantastic de drama si comedie. Piesa este presarata cu replici extrem de savuroase, jucate superb, cu solutii foarte frumoase de actiuni si gesturi.


Pe alocuri, farmecul caracteristic actorului Florin Piersic era imprumutat intentionat personajului sau. Emilia Popescu a fost alegerea perfecta pentru rolul Juliette-ei. Cuplul trece prin sentimente profund contradictorii, de la minciuna la adevar, intr-un joc incurcat, dar foarte incitant. Doi actori extrem de talentati, ajunsi la maturitatea artistica, cu tehnica dobandita prin lunga experienta, spontani in situatii-criza (cand vreun spectator nesimtit incalca conventia), capabili sa creeze momente de o frumusete rara.

In cazul meu, fenomenul de catharsis s-a produs cu siguranta peste limitele normalului, la ambele reprezentatii la care am asistat.


Pentru ca da, am fost la acelasi spectacol si pe 9 martie. Mi-a placut mult prea mult!


La spectacolul din 9 martie, in ciuda faptului ca Piersic si-a reluat scurtul discurs de inceput, in momentul de maxima intensitate, cand actiunea si gandurile se pregateau vertiginous pentru dezvaluirea punctului culminant, unui alt nesimtit i-a sunat mobilul. De doua ori chiar. Imaginati-va cat de greu le-a fost actorilor sa reintre in situatie, mai ales pe bucata cu maxima implicare, cand cele doua personaje se priveau fix in ochi, cand Juliette urma sa-i destainuiasca tatalui adevarata identitate. E imposibil sa se detaseze total de ceea ce se intampla in public, mai ales cand intreruperile vin din primele randuri.

Gesturile lui Florin Piersic au fost cu tinta clara: a inceput sa bata cu pumnul in tablia laterala a mesei. Incercand s-o ajute pe Emilia (puternic afectata de evenimentul inoportun) sa continue, a repetat intrebarea: “Adevarul?” Au urmat clipe de vizibila nervozitate, de reculegere, o pauza de tacere in care Juliette redevenise Emilia, iar Piersic si-a schimbat postura, apropiindu-se de ea pentru a o readuce in situatie si a o determina sa dea replica.


La sfarsitul ambelor reprezentatii am fost in culise, unde am felicitat protagonistii si am avut ocazia sa cunosc si oamenii Emilia Popescu si Florin Piersic, dincolo de ipostazele de actori.


Sunt sigura ca multi dintre voi, la auzul numelui Florin Piersic, ar renunta sa mai urmareasca conversatia si si-ar canaliza atentia pe altceva, eventual ar rosti o remarca usturatoare la adresa actorului. Am observat ca multi tineri nu il agreaza pe maestru.

Ei bine, va marturisesc ca si eu as fi avut ceva reticente inainte de a-l cunoaste.

Asta din cauza imaginii pervertite de televizor si comercialitatea programelor lui. Dincolo de galanteria si cochetaria activate ori de cate ori apare o domnisoara prin preajma, dincolo de talentul de povestitor si de placerea de a vorbi mult, Florin Piersic e un om foarte deosebit.

Impunator, inalt, cu o statura solida, cu tenul de un portocaliu inchis, Piersic nu este deloc batran, desi imbatranit. Foarte atent cu femeile, foarte serios cu munca lui, glumet, de o bogatie culturala si sufleteasca incomensurabile, bun, fermecator, jovial. In ciuda varstei inaintate este un om foarte lucid, viguros, profund ancorat in realitate, cu o putere de munca si concentrare nemaipomenite.

Actorul si omul Florin Piersic sunt un izvor nesecat de cunoastere si noblete.

In concluzie, iata o buna dovada a zicalei : “Aparentele insala!”


Emilia Popescu, o femeie absolut incantatoare, plina de caldura sufleteasca, o artista desavarsita, m-a sfatuit atunci cand a aflat ca sunt studenta la Facultatea de Jurnalism: “Sa nu fiti caini! Sa nu va inraiti!.....Sa nu ne uitati!” E ceva la care va rog si pe voi sa reflectati!


Mai multe despre cele cateva intamplari la care am participat in culise alaturi de acesti oameni minunati poate va povestesc altadata, daca vreti!


Va recomand din toata inima sa mergeti sa vedeti “Straini in noapte”! Asta daca vreti sa va bucurati simturile, sa va vindecati sufletul si sa iesiti din sala cu o stare inexplicabila de bine, cu fortele intremate!

Din cate am auzit, se mai joaca doar pana in luna iunie, asa ca grabiti-va!


Spectacolul, dupa cum am aflat din afisele ce impanzeau orasul, va fi gazduit si la Sighisoara pe data de 8 aprilie.


Cateva replici frumoase din piesa:


“Supravietuim doar datorita amintirilor.”


“Cand dragostea si destinul se apuca sa conspire, se pot intampla lucruri minunate.”



3 comentarii:

  1. "Ce e un actor,Si ce vrea sa spuna el? Este un nebun,Si lumea-ntreaga e la fel,Un ratacit pe drum,Pe drumul vietii, dandu-i sens. E un nebun frumos,Cu chipul ce si l-a ales"

    RăspundețiȘtergere
  2. Din lumea lor coboara luceferi...din a noastra doar cenusa...suntem pedepsiti sa nu-i putem ajunge sau egala...dar recompensati sa-i avem si sa-i vedem. ACTORI! Multumim ca ne rescrieti vietile cu cerneala din suflet...Olivia, scrii superb. Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  3. Iubita mea, esti talentata. Nu stiu exact ce pot reprosa in afara de faptul ca trebuie sa recitesti mereu ce scrii si ce postezi pentru ca se intampla sa existe greseli de ortografie sau gramatica sau punctuatie.Nici eu nu sunt experta si nu voi niciodata,dar, imi place sa tachinez lumea...Bafta in continuare!

    RăspundețiȘtergere