vineri, 29 mai 2009

Crima si pedeapsa


Iata-ma revenind cu vesti dupa o lunga si neinduratoare absenta.

Ce-am mai facut eu intre timp?

Pai am fost ocupata cu….invatatul. Da. Teste, proiecte, referate…tot tacamul.
In putinele clipe libere mi-am satisfacut din plin dragostea pentru teatru.
Cu bunul meu prieten si frate, viitor critic talentat al scenei, Tudor, am fost la doua spectacole absolut minunate.
Pe 14 mai am vazut in sfarsit (de cand tot ma rugam sa prind bilete!) “Crima si pedeapsa” in dramatizarea lui Yuriy Kordonskiy, a carui fana sunt deja prin spectacolele montate la Teatrul Bulandra. (“Sorry”, “Casatoria”, “Unchiul Vanea”)
Dsitributia de care m-am bucurat a fost compusa din Rodica Lazar (Sonia), Anca Androne (Aliona), Sorin Leoveanu (Porfiri), Relu Poalelungi, Richard Bovnoczki si Vlad Logigan in rolul lui Raskolnikov.
In primul rand, ideea unei divizari a constiintei personajului principal in 3 intrupari diferite, fiecare cu caracteristicile ei bine axate pe una din vocile eroului, este una demna de luat in seama. Se produce datorita ei o triplare a emotiei transmise, pe de o parte si o mai buna percepere a complexitatii personalitatii raskolnikoviene pe de alta.
Prima dintre vocile constiintei (interpretata remarcabil de Richard Bovnoczki) este cea rationala, care se teme de luarea unei decizii, in a carei balanta cantaresc mai greu argumentele contra savarsirii crimei, cea care gandeste si razgandeste fiecare detaliu, care masoara toate posibilitatile.
Cea de-a doua voce ( in prezentarea lui Relu Poalelungi) infatiseaza latura sensibila, buna a personajului, cea care nu vrea sa isi murdareasca sufletul cu sange si in consecinta cauta toate motivele pentru a castiga batalia cu cea de-a treia voce.
Aceasta din urma (personificata cu adevarata maiestrie de Vlad Logigan) este poate cea mai puternica dintre toate. In glasul ei se rasfrang durerea acumulata in mizerie, nevoia de razbunare, dorinta de a-si demonstra teoria conform careia o singura moarte ar putea salva sute de vieti.
Rodica Lazar, in rolul Soniei este o adevarata descoperire pentru mine. Sincer pe ea o vad potrivita pentru alta tipologie de roluri. (fete indraznete, parsive, care stiu sa-si indeplineasca orice scop) Insa am constatat cu multa bucurie ca face si aici un rol foarte bun: o Sonie sfasiata de resemnarea cu propria conditie, si totusi plina de speranta si credinta in Dumnezeu. Intre a se oferi barbatului Raskolnikov pentru cateva ruble si a-l salva pe copilul din el, actrita din spatele Soniei ne calauzeste prin stari contradictorii, dezvaluindu-ne un suflet crunt lovit si totusi pregatit pentru sacrificiu in ajutorarea celorlalti.
Sorin Leoveanu face un Porfiri cu adevarat savuros, intr-o cheie foarte diferita de datele pe care ni le ofera Dostoievski despre personaj. O surpriza placuta. Dincolo de imaginea unui functionar de-a dreptul tembel, pampalau, se ascunde comisarul abil, jucator versat cu mintile acuzatilor.
Un element ingenios al spectacolului este scenografia. Scena, amplasata in centru si inconjurata de scaune, prezinta camera in care se vor desfasura toate actiunile. Peretii decupati permit publicului o mai buna urmarire a jocului si o comunicare stransa cu personajele.
Va recomand din tot sufletul sa va luati bilete la aceasta piesa. Montarea regizorului ucrainean merita toata lauda. Secventele alese si recompuse pe scena alcatuiesc portrete profunde ale tragicului uman la care eroii sunt condamnati. Ideea de a folosi 3 actori pentru acelasi personaj potenteaza valoarea scenelor. De memorat este scena visului (in care cei 3 Raskolnikov se framanta, fiecare vazand suferinta din alta persepctiva) sau scenele dintre Sonia si Raskolnikov. (Rodica Lazar se adapteaza cu multa dibacie situatiilor in care este aruncata in fata a 3 fete diferite ale aceluiasi om)

Voi reveni cat de curand posibil cu cateva impresii despre musicalul “Romeo si Julieta” de la Teatrul National de Opereta “Ion Dacian”.

Acum sper ca ma veti ierta pentru absenta si tacere…..A inceput sesiunea. :D

miercuri, 6 mai 2009

Ciocanul magic

Adesea au loc diverse conflicte al caror punct de pornire este constituit de invadarea spatiului privat al diferitelor "vedete" sau personalitati politice de catre jurnalisti excesiv de curiosi, dornici sa descopere lucruri ascunse si compromitatoare despre acestea. Astfel de tendinte sunt etichetate ca "nedemne, josnice" de catre sustinatorii deontologiei profesionale si pot chiar da nastere unor procese juridice.

Este adevarat ca de multe ori jurnalistii ajung sa incalce reguli de bun simt, definitorii pentru meseria lor prin vanarea lacoma a stirilor de senzatie, care intorc ierarhia de valori cunoscuta pana atunci de publicul larg sau imaginea perceputa ca impecabila a vreunei figuri publice.

Insa, alteori unele tehnici folosite de jurnalisti sunt justificabile prin functia de supraveghere a spatiului social, pe care mass-media are datoria sa o indeplineasca, ca instrument de reglare si echilibru in societate.
Una din aceste metode este observatia participativa, prin care jurnalistul devine actor al unui eveniment, ia parte la activitatile grupului observat, colectand informatii veridice pe care le va aduce la cunostinta publicului, ajutandu-l astfel sa descopere fenomene sociale marginalizate, sa vada fatete ale lumii pe care omul de rand, desi nu-i sunt straine, evita sa le aduca in discutie din teama de a recunoaste ca are o "problema", ca exista "anomalii". De aceea, jurnalistul apeleaza la statutul incognito, patrunde adanc in viata unor oameni simpli, discriminati, deveniti invizibili pentru a le apara cauza, pentru a scoate la suprafata prejudecatile nedrepte la care sunt supusi sau din contra, pentru a demonstra ca li se acorda prea putina atentie si lasati nesupravegheati, acestia contribuie la distrugerea valorilor, la infaptuirea de acte ilegale, etc.

In ce masura are dreptul un jurnalist sa sape in viata oamenilor si sa dezgroape "bube, mucigaiuri si noroi" sau, din contra "frumuseti si preturi noi"?

Iata un posibil raspuns extras din cateva observatii ale marelui rus Cehov, care pot fi mulate pe subiectul discutiei noastre:

"We see the people who go to market, eat by day, sleep by night, who babble nonsense, marry, grow old, good-naturedly drag their dead to the cemetery, but we do not see or hear those who suffer, and what is terrible in life goes on somewhere behind the scenes. Everything is peaceful and quiet and only mute statistics pr
otest: so many people gone out of their minds, so many gallons of vodka drunk, so many children dead from malnutrition. And such a state of things is evidently necessary: obviously the happy man is at ease only because the unhappy ones bear their burdens in silence, and if there were not this silence, happiness would be impossible. It is a general hypnosis. Behind the door of every contented, happy man there ought to be someone standing with a little hammer and continually reminding him with a knock that there are unhappy people, that however happy he may be, life will sooner or later show him its claws, and trouble will come to him- illness, poverty, losses, and then no one will see or hear him, just as now he neither sees nor hears others. But there is no man with a hammer. The unhappy man lives at his ease, faintly fluttered by small daily cares, like an aspen in the wind- and all is well."


Intr-adevar, unii jurnalisti se uita in oglinda si isi vad reflexia purtand povara "ciocanului magic".

joi, 30 aprilie 2009

Something worth remembering

Dupa cum mi-am propus si v-am promis de la “nasterea” acestui blog, voi impartasi cu voi experiente placute, din care am invatat ceva nou si care m-au imbogatit sufleteste.

De aceasta data este vorba despre o amintire mai veche si foarte draga mie.

Iunie 2008. Festivitatea de absolvire a liceului.

Atunci, printre lacrimi de fericire ca am scapat in sfarsit de aceasta etapa, de nostalgie pentru tot ce am adunat in cei patru ani sau de tristete pentru ca ne vom desparti de persoane dragi noua (prieteni sau profesori carora le datoram o buna parte din ceea ce suntem), fostii nostri dascali ne-au dat cateva sfaturi demne de retinut, inainte de a ne impinge prieteneste in prapastia vietii, unde pentru a supravietui ne vom deschide sfios aripile si vom zbura ghidati de toate indicatoarele pe care ei ne-au invatat sa le descifram.

Toate aceste sfaturi s-au materializat prin piesa “Everybody's Free (To Wear Sunscreen)” a lui Baz Luhrmann. Probabil ca multi dintre voi o cunoasteti deja, insa nu strica niciodata sa o reascultati.

Textul melodiei reprezinta de fapt reproducerea unui eseu- editorial intitulat “Advice, like youth, probably just wasted on the young”, scris si publicat la 1 iunie 1997 in Chicago Tribune de redactora Mary Schmich.
In introducerea articolului, aceasta l-a descris ca un discurs pe care, daca i s-ar cere acest lucru, l-ar tine in ziua absolvirii si inmanarii diplomelor la univeritati.
Editorialul a circulat pe Internet, devenind in scurt timp subiectul unei adevarate legende urbane. Ulterior a fost, in mod eronat, atribuit romancierului Kurt Vonnegut, pretinzandu-se ca acesta l-ar fi folosit in acelasi an la ceremonia de absolvire a studentilor de la celebrul Massachusetts Institute of Technology.
In 1998, Scmich a publicat eseul “Wear Sunscreen” intr-un volum de sine statator. In 1999, regizorul australian Baz Luhrmann a lansat cantecul numit "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", ale carui versuri constituie citirea cuvant cu cuvant a discursului lui Scmich.
Piesa este un remix al melodiei "Everybody's Free (To Feel Good)" al artistei Rozalla, originara din Zimbabwe. O versiune corala a "Everybody's Free (To Feel Good)", realizata de Quindon Tarver este inclusa pe coloana sonora a filmului “Romeo + Juliet” din 1996, apartinand lui Baz Luhrmann.
Mai tarziu, in timp ce Anton Monsted, Josh Abrahams si Luhrmann lucrau la remix, Monsted a primit un e-mail ce continea presupusul discurs al lui Vonnegut. Au decis sa-l foloseasca, iar in timp ce cautau pe Internet date de contact pentru a cere permisiunea de preluare a textului, au dat peste “Controversa Sunscreen”, descoperind ca adevarata autoare era Schmich. I-au scris, si cu acordul ei, au inregistrat cantecul a doua zi.
Melodia este compusa dintr-o pista vorbita asezata peste o pista sonora de backing, foarte suava.
Discursul este citit de actorul australian Lee Perry. Backing-ul este versiunea corala a “Everybody's Free (To Feel Good)” din 1991. Refrenul, de asemenea copiat din piesa artistei Rozalla, este cantat de Quindon Tarver.
Piesa, inclusa pe albumul din aprilie 1998- “Something for Everybody”, iar apoi devenita single, s-a transformat intr-un hit ascultat pe intregul mapamond. Dorinta autoarei a devenit realitate cand Facultatea de Inginerie Electronica a Universitatii din Zagreb a inceput sa foloseasca piesa la fiecare festivitate de absolvire.
In 2007, francezul Bob Sinclair a lansat single-ul “Sound of Freedom”, care cuprinde fragmente muzicale din varianta originala “Everybody's Free (To Feel Good)”.


Dupa o scurta istorie a piesei, va invit cu drag sa ascultati cu mare atentie versurile si, de ce nu, sa incercati ca macar o parte din aceste sfaturi sa devina obiective de urmat de-a lungul vietii.


marți, 28 aprilie 2009

There comes a time for everyone of us


Sooner or.... later
The light is switched off.

"Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher si de sine statator; fiece om este o bucata din continent, o particica din intregul cel de capetenie; daca marea ii smulge cu valurile un bulgare, Europa e imputinata, asa cum ar fi orice limba de pamant, sau mosia ta ori a prietenilor tai; moartea oricarui om ma vatama pe mine, fiindca ma aflu cuprins in omenire. Si de aceea niciodata sa nu faci intrebare pentru cine bat clopotele; pentru tine bat."

JOHN DONNE

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Fantasticul lucrurilor marunte


Sunt sigura ca multi dintre voi cunosteti deja destinul fabulos al brunetei mici, cu ochi profunzi, Amelie Poulain.
Pe cei care inca nu au avut ocazia sa descopere alaturi de ea misterul lucrurilor aparent banale, ii invit cu drag sa vada filmul lui Jean-Pierre Jeunet.

De ce?

Pentru ca fiecare dintre noi dam cu piciorul in fiecare zi atator oportunitati inedite care se ascund in personaje sau intamplari comune, trecute cu vederea in graba noastra cotidiana spre dobandirea unui loc mai bun in autobuz, a unui proiect mai bun la locul de munca, a sansei de a fi remarcati in grupul de prieteni sau cine stie ce altfel de scopuri "marete" in raport cu nemarginita frumusete oferita de viata...asa cum e ea...urata si trista...Sau poate numai noi suntem vinovati ca ne propunem inconstient sa o vedem astfel?

Pentru ca e un film care isi merita din plin numeroasele premii. (European Film Awards 2002:
Cel mai bun Film European 2001 , Cel mai bun regizor european 2001, Cea mai buna imagine, Premiul Publicului pentru cel mai bun regizor; BAFTA 2002 : Cel mai bun scenariu original si Cea mai buna scenografie)

Pentru ca Audrey Tautou face unul din cele mai bune roluri din cariera ei pana in acest moment.


Ca sa va starnesc apetitul pentru vizionarea acestei povesti dulci-amarui atasez un clip cu imagini din film si melodia mea preferata de pe coloana lui sonara.


duminică, 12 aprilie 2009

Cand minunile devin posibile (II)

Pentru cei interesati sa asculte muzica din categoria "oldies but goodies"....

Colectia Holograf continua cu clipuri din cadrul concertului gazduit la Sala Polivalenta pe 31 martie 2009....

Enjoy!

video
Fara ea


video
Te voi iubi


video
Nutu Olteanu- Noaptea


video
Ochii tai

miercuri, 8 aprilie 2009

Cand minunile devin posibile

31 martie 2009. Ora 19.00. Sala Polivalenta.
Impreuna cu un grup destul de numeros de prieteni, imi ocup un spatiu convenabil de desfasurare in multimea stransa in fata scenei, in sectorul A.
Ma pregatesc sufleteste. Timpul trece repede. La ora 20.00, dupa o intampinare de urale frenetice ale fanilor, membrii formatiei intra pe scena.
E timpul pentru muzica de calitate!
The Show must begin!
Primavara incepe cu....Holograf!
A urmat un concert live, cu piese interpretate unplugged.
La doar 3 metri departe de scena, senzatiile sunt cu adevarat fenomenale. Acordurile de chitara iti fac sa vibreze fiecare atom al corpului. Muzica te strapunge la propriu si simti cum o stare de bine iti invaluie sufletul. Evident ca inima a inceput sa-mi bata nebuneste...dar de data asta nu-mi mai era frica....stiam ca drogul pe care i-l administram o facea sa simta fiecare stimul de 100 de ori mai intens.

In stilul lor caracteristic, baietii si-au multumit toti spectatorii- atat adolescentii, cat si romanticii incurabili care au copilarit cu muzica holograficilor sau cuplurile de varsta a treia.(caci trebuie sa va spun: publicul foarte variat demonstreaza ca trupa este inca in stare sa satisfaca gusturile tuturor)

Repertoriul a inclus melodii rock ale anilor '80 si balade pop ale ultimilor ani intr-un istoric muzical evolutiv a ceea ce a fost si este Holograf.
Surpriza serii a venit prin persoana chitaristului Nuţu Olteanu, fost component al trupei, stabilit în Suedia acum 20 de ani, care a contribuit la reamintirea sound-ului hard al perioadei de tinerete si entuziasm rebel al "holograficilor". Tot el a interpretat melodia "Noaptea", dedicata lui Cristi Minculescu, caruia trupa i-a transmis sanatate.
Piese vechi si noi s-au succedat intr-un joc de umbre si lumini : “Ştiu cine sunt!”, “Dragostea mea”, “Singur pe drum”, “Umbre pe cer”, “Oriunde te vei afla”; “Dimineaţă în altă viaţă”, “N-am iubit pe nimeni aşa cum te-am iubit pe tine”; “Te voi iubi”, “Aşa frumoasă”, “Ochii tăi”, cântate alături de Marius Baţu; “Să nu-mi iei niciodată dragostea”, “Şi băieţii plâng câteodată”, “Undeva departe”, “Vreau o minune”, “Ţi-am dat un inel”. Am ascultat chiar si cateva clasice ale genului: "The Final Countdown" sau "Jump". Concertul s-a terminat in "vorbele banilor". Bineinteles ca a urmat si un bis in bataile de tobe ale "primaverii".
Cei aproape 7000 de spectatori au cantat alaturi de Dan, care le-a predat adesea "stafeta" la refrenurile de succes ale formatiei. Sala devenise un singur spirit, o singura voce.
Pe ecranele din lateralele scenei s-au proiectat fotografii din perioada rock Costinesti. Am revazut look-ul nonconformist din '85 al pletosilor Bittman, Petrosel, Vrabete si Furtuna- "cea mai frumoasă parte a vieţii noastre"- dupa cum afirma mandru Dan.
Am avut parte si de marturisiri inedite. Tot Dan ne-a impartasit sincer, cu umor: “În perioada aceea eram preocupaţi să arătăm bine, să cântăm bine şi să... bine”.

Dar cel mai bine pentru a putea reproduce atmosfera, o sa va las "in compania" interpretilor insisi. Iata cateva fotografii si clip-uri filmate de mine la eveniment :)


video
Dragostea mea

video
Umbre pe cer


video
Solo- Nutu Olteanu


video
The Final Countdown



video
Jump


video
N-am stiut


video
Holograf & Marius Batu



video
Dimineata


video
N-am iubit pe nimeni

video
Primavara incepe cu tine


Si in final....Sala se goleste, echipamentele sunt stranse cu grija si ramane doar amintirea capturata in imagini.

luni, 23 martie 2009

O parte din trecut...


Pentru ca nu am mai postat demult, m-am gandit sa revin cu ceva ce am scris in timpul liceului, ca sa vedeti si voi cam ce-mi framanta capsorul in vremurile acelea. Am rasfoit lucrari mai vechi si am constatat ca desi atunci mi se pareau foarte reusite, acum le consider copilaresti si mult prea metaforice. Pe de alta parte insa, regret ca nu mai am inspiratia de atunci si lumea si-a pierdut mult din farmecul descoperit prin ochi de copil. Acum, desi tot ce se intampla in jurul meu e mai clar, se dovedeste din pacate foarte trist. Pe masura ce aflu tot mai multe, pierd si creativitatea aceea debordanta. Inainte, in copilarie, vroiam sa inteleg totul, acum constat ca aceasta limpezime nu este deloc usor de indurat. Ce pacat ca nu mai pot vedea lumea cu ochii de atunci. Totul era mai "poetic", invaluit intr-un mister aparte, pe care il descifram cu intelesuri si mai neintelese...

Am ales o scurta povestioara de acum vreo 2 ani, de care uitasem complet, dar care m-a impresionat chiar si azi, dupa ce a fost supusa criteriilor critice.


MONOLOGUL UNUI ACTOR


Povestea mea începe acolo unde totul se sfârşeşte…..Da, ştiu, sună pompos. Dar dacă aţi înţelege cu adevărat ce simt, poate m-aţi crede. E una din serile acelea nesfarsite cand cerul plin de feti frumosi se contopeste cu pamantul umed, ce sangereaza de durere, plangand moartea unei alte zile. Luna cauta Soarele. Nu stie ca nu-l va intalni niciodata. Ca si noua, muritorilor banali, nu i-a pierit inca speranta.

Astept sa mi se intample ceva…..

Scandura e rece, dar asta ma ajuta sa o simt mai bine. Tresare sub mine. Sunt sigur ca undeva acolo, inauntrul ei are si ea o inima si un spirit, care rataceste in noptile pustii prin salile uitate dupa stingerea reflectoarelor, atunci cand ultimul actor inchide usa cabinei si vraja se destrama, in orele tarzii cand paznicul e adormit intr-un ungher prafuit.

Hmm….poate asta seara o sa ma intalnesc si eu cu Spiritul Scenei.

- Alexandru, eu trebuie sa opresc luminile, sa trag cortina si sa inchid culisele, te rog mult sa iesi.

- Hai lasa ca inchid eu! Mai vreau sa stau un pic!

- Nu se mai poate, toti actorii au plecat deja. Haide!

- Uite ce e…..hmm….am pierdut bratara din recuzita! Trebuie sa o gasesc, caci maine am repetitii dis-de-dimineata. Lasa-ma pe mine sa inchid. Te asigur ca maine vei gasi totul ca si cum tu ai fi parasit ultimul sala.

- Off….bine….dar sa nu cumva sa uiti ceva, ca pe urma cade totul in carca mea!

- Stai linistit!...O seara buna!

- O seara buna si tie! Si inca o data, ai grija!

Emanuel e un baiat foarte bun….ii place mult munca asta, chiar daca e platit groaznic de prost! Eheee….asta ne e soarta, dar nu ma plang!

Draga Chirchkov, asta seara mi-a fost tare greu….”In fata lui Dumnezeu voi dovedi adevarul! In fata lui Dumnezeu voi fi iertat!”…..Uneori e atat de dificil sa distingi intre pacat si neprihanire sau virtute. Uneori ai senzatia ca esti un pacatos nenorocit, uitat de lume. Alteori simti cum in tine totul se sfasie cand vezi ce-i in jurul tau.

Daca ar putea scena asta sa ma simta asa cum o simt eu pe ea! Cate suflete nu i-au calcat nervurile in cautarea adevarului personajului, in cautarea resurselor interioare care sa-i ajute sa creada. Dar oare cate din aceste sute de suflete au si reusit? Unele poate ca au pangarit scandurile astea, manjindu-le cu minciunile lor frumoase, cu trufia de a se considera mari talente neintelese!.....Unora poate le-au fost iertate naivitatea, imposibilitatea naturala, neputinta, neincrederea, micile greseli nevinovate….dar altii au lasat, poate, o urma imposibil de sters, o rana mult prea adanca pentru a mai putea fi vindecata vreodata, atragand astfel lacrimile si mistuirea lenta a scenei. Cine stie daca nu ma numar chiar eu printre aceste din urma suflete vinovate? Singurul meu avocat voi fi doar eu, aflat in fata instantei supreme a adevarului artei teatrale, voi marturisi momentele curate si cele murdare fara sfiala. Sunt constient ca sunt om. Drumul meu e lung, si cu siguranta intalneste multe rascruci unde cararile ispitei asteapta sa ma doboare.

Oare scena ce-mi simte pasii neinsemnati, care nu lasa nici un fel de emblema a unei existentei efemere, ce gandeste acum? Plange amar sau rade in hohote de prostia mea? Daca ai putea vorbi lumii asteia, cred ca ai avea atat de multe de spus.

Te iubesc! As vrea sa mor in bratele tale de s-ar putea! Numai asa as fi impacat cu neimplinirile mele de muritor nestiutor. Am ratacit prin viata cautandu-i sensul. Alaturi de tine l-am gasit. Numai tu dai gust vietii serbede din care ma otravesc in fiecare zi, tarandu-ma pe acest pamant gol si trist. Scena, esti singura mea ibovnica cinstita, cutezatoare. Nu m-ai tradat niciodata. Sper ca nici eu nu te-am dezamagit! Dar daca am facut-o vreodata, cu voia sau fara voia mea, te rog sa ma ierti!

Vreau sa ma scald in bratele tale, sa-mi spal ranile sufletului.

Maine nu voi mai fi aici.

Iubesc teatrul, voi poate nu intelegeti! Iubesc scandurile astea batrane si totusi atat de tinere si pure! Iubesc mocirlele de noroi din culise, oricat de necrezut ar parea! Iubesc aplauzele dupa luni intregi de pregatire a unui modest personaj! Iubesc spectatorii ce pleaca cu lacrimi in ochi si se intorc cu inimile deschise la urmatoarea reprezentatie! Iubesc succesul si esecul! Asta e teatrul! Nu-l judec. Il iubesc asa cum e el, cu calitati si defecte, cu bune si rele. De fapt asta-i toata frumusetea si farmecul lui!

. .

.

In noaptea aceea, Alexandru a dormit in sala de teatru, pe scena plina de amintiri, a carei viata nu avea sa se termine niciodata. Intins pe scena rece, Alexandru s-a visat mort. S-a daruit cu toata fiinta lui Scenei. Trezindu-se in toiul noptii a inteles ca trupul si sufletul sau fusesera absorbite in valtoarea dragostei tarzii, in clipe de uitare de sine absolute, undeva intre vis si realitate. A inteles atunci ca nu va putea renunta niciodata la teatru, nu va putea intoarce spatele scenei, mintindu-se singur.

A doua zi, Alexandru nu mai era acolo.

Sau cel putin acel Alexandru ce avusese cu o zi inainte un succes rasunator, in rolul lui Chirchkov.

Singurul martor ce ar fi putut dezvalui intamplarile ascunse in intuneric era eternul Teatru, ale carui taceri erau atat de graitoare…..Insa el nu avea sa vorbeasca vreodata.

luni, 16 martie 2009

Straini in noapte


Acum exact o luna, pe data de 16 februarie 2009 am fost la spectacolul “Straini in noapte”, montat de maestrul Radu Beligan la Opera Nationala din Bucuresti. Textul in varianta originala “Les Montagnes Russes”, apartine dramaturgului francez Eric Assous.

Cele doua personaje ale piesei sunt interpretate de Florin Piersic si Emilia Popescu.

Comedia romantica a fost tradusa de Beligan dupa ce a vazut una din reprezentatiile de la Paris, unde se joaca din 2004 cu Alain Delon si Astrid Veillon. Prin intermediul acestui rol, Alain Delon urca pentru prima oara pe scena teatrului, la varsta de 70 de ani.

In varianta autohtona, Florin Piersic revine pe scena marturisind ca simte ca a intinerit si nu se poate desparti de ea.

In Romania, spectacolul a avut premiera in septembrie 2007. De atunci, se joaca cu mare suces in turneu in marile orase ale tarii.

Urmaream de foarte multa vreme sa prind si eu bilete si iata ca norocul mi-a suras. Pe zi ce trece, pierdem tot mai multi actori mari si nu as fi vrut sa ratez privilegiul de a-l vedea pe Florin Piersic pe scena. Recunosc ca nu apartin generatiei a carei copilarie a fost marcata de aventurile Margelatului, dar o sa incerc sa-mi fac timp si pentru asa ceva.

Cu multe emotii, m-am asezat in sala (chiar in primul rand) si m-am pregatit sufleteste pentru intrarea in poveste.

Florin Piersic a iesit la rampa, rugandu-ne sa oprim functionarea telefoanelor mobile. El a afirmat ca desi nu este normal ca actorul sa iasa in fata publicului inaintea spectacolului, aceasta masura a fost luata cu acordul regizorului si al doamnei Emilia Popescu in urma unor intamplari neplacute. Apoi ne-a relatat cateva din acestea, cand telefoanele au inceput sa sune in timpul piesei. Intr-una din aceste dati, pentru a salva situatia, au apelat la un artificiu : Emilia Popescu catre Piersic: "Iti suna cumva telefonul?", "Nu, cred ca vecinul meu cam nesimtit nu l-a inchis. Asa imi vine sa ma duc si sa i-l bag pe gat..."

Altadata, la Constanta a fost nevoit sa iasa in fata scenei si sa confiste telefonul unui domn din primul rand care raspunsese si incepuse sa vorbeasca chiar. Dupa un scurt dialog la telefon cu sotia respectivului, din care Piersic (spre deliciul celor din sala) ii da de inteles ca barbatul ei se afla la teatru cu o alta doamna, in timp ce sotul face semne disperate ca nu e cu el, cei doi actori reiau momentul.

Piersic ne multumeste apoi pentru prezenta, caci publicul este “pulsul“ lor si, in stilul lui caracteristic, ne mai povesteste cate ceva. De exemplu, recunoaste cerandu-si scuze pentru limbaj, care a fost reactia lui cand Radu Beligan l-a anuntat soptit la finalul premierei de la Bucuresti ca autorul s-a aflat in sala : “Daca stiam ca e autorul in sala, faceam pipi pe mine.” Insusi Eric Assous a marturist emotionat cat de mult i-a placut piesa si cum prin jocul lor si-a redescoperit personajele.

Dupa intro-ul pe care l-am redat mai sus (pe care actorul este nevoit sa-l reia, cu mici modificari, la fiecare spectacol), luminile se sting treptat si piesa incepe.


Pierre, un barbat matur, insurat si cu un copil, seduce o tanara blonda intr-un bar si o invita la el acasa, in timp ce nevasta si fiul se afla in excursie la ski. Cei doi poarta o lunga discutie, pe parcursul careia persoanjele se transforma, “urca si coboara”, isi prezinta diferite fatete, se surprind unul pe celalalt.

Pierre, directorul de vanzari al unei companii de lentile pentru aparate foto este atras de tanara aparent naiva, inocenta pe care incearca sa o cucereasca cu un farmec elegant masculin. Cei doi flirteaza. Juliette nu se lasa insa prinsa in capcana. El se ascunde dupa deget, ea constata cu stupoare ca e casatorit si vrea sa plece. (Un moment foarte comic este acela cand Pierre incearca sa o sarute, iar ea se retrage speriata spunand : “Sotia ta ne priveste!”. Atunci el intoarce fotografia inramata a sotiei, ca si cum aceasta ar fi cu spatele.) Urmeaza o conversatie amuzanta despre fidelitatea sotilor.

Barbatul ramane stupefiat si actioneaza nervos cand afla ca Juliette se afla de fapt in timpul serviciului. Orgoliul de Don Juan ii este profund jignit cand Juliette ii cere taxa, revelandu-si identitatea: o prostituata profesionista. Pierre se schimba la 360 de grade, recunoaste ca nu este decat adjunctul directorului, nu-i vine sa creada ca s-a inselat atat de amarnic si manifesta chiar dispret fata de invitata lui.

Juliette ii spune cate ceva despre meseria ei, il asigura ca pretul fabulos pe care i-l cere include placeri nebanuite, pe care nu ar avea curajul sa i le ceara sotiei. “Lasa ca si nevasta-mea e talentata. Mai talentata ca mine? Si de ce nu se face curva?”

Apoi domnisoara ii arunca banii in nas si se transforma brusc in jurnalista care investigheaza un subiect pentru urmatorul numar al revistei pentru femei la care lucreaza. Pierre constata astfel ca a cazut victima muncii ei de cercetare a mintii barbatului si va fi folosit pentru articol. Ea pleaca, dar se intoarce pentru a cere bani de taxi. Descoperim ca nu se bucura de prea multa reputatie profesionala si are chiar o viata nefericita.

Deja extenuat de efortul psihologic la care este supus, beat si nemaiputandu-si tine echilibrul, Pierre va abandona sa o mai conduca pe tanara acasa si va fi ajutat sa se intinda pe canapea.


Scena ce inchide primul act este una foarte induiosatoare (cel putin din punctul meu de vedere), transmite un soi de tandrete, un val de dragoste greu definibila si anticipeaza foarte discret finalul.


In actul al doilea, avem parte de o noua surpriza. A doua zi de dimineata, Juliette ii da de inteles barbatului ca ea este manichiurista sotiei lui si a acceptat sa-l ispiteasca pentru a-l pune la incercare. Evident, Pierre este din nou socat, iar de data aceasta deja nu mai crede. Dar dovada oferita este de netagaduit: Juliette ii arata un fals pachet de tigari devenit reportofon, care a inregistrat toata discutia lor de la bar si urmeaza a fi inmanat sotiei.

Tanara vrea totusi sa-l ajute si este de acord cu propunerea lui Pierre de a reinregistra totul. Urmeaza un joc absolut superb al cuplului Piersic- Emilia Popescu in care personajele lor repun in scena secventa intalnirii la bar si incearca sa fie cat mai naturali, cauta replici care sa justifice intalnirea lor in urechile nevestei si sa-i demonstreze acesteia credinta nestramutata a sotului.

Banda este intrerupta de mai multe ori pentru a reface dialogul, deoarece Pierre este exagerat de precaut si cauta mereu oportunitatea de a afirma ca el este un om insurat.

Juliette incearca sa duca discutia spre o alta directie. Este coplesita de nostalgie si incepe sa-i povesteasca despre familia ei: mama singura din Pommiers, tatal ce i-a parasit inainte de nasterea ei. Isi divulga astfel drama si solutia gasita pentru a-si recupera tatal pierdut si a retrai macar cateva clipe de copilarie alaturi de el. Copilul, azi adult, simte nevoia de a se intoarce in trecut si a cauta dragostea paterna, de a se juca.


Va recomand sa vedeti piesa si sa nu mai cititi in continuare pentru ca voi dezvalui finalul si astfel se va pierde toata magia punctului culminant.


Finalul nu are cum sa nu te emotioneze pana la lacrimi. Replicile se succeda rapid, personajele se privesc cu ochii arzand pana in adancul sufletului. Barbatul intelege treptat ca de femeia din fata lui il leaga o legatura de sange. Daca noaptea trecuta, cand sunase nevasta lui, Pierre mintise spunand ca e singur si frant de somn, acum la auzul vestii ca familia lui se va intoarce in oras a doua zi, este extrem de bucuros si nerabdator sa-i impartaseasca sotiei noua descoperire.

Asemenea unei confesiuni “dureros de dulci”, Juliette ii marturiseste lui Pierre: “Vreau sa-i spun ca-l iert…” Si, printr-o intorsatura geniala a dramaturgului, intr-o bucata de tensiune extraordinara, jucata magistral, chiar ii spune. Tot acest timp, fata se refera la tatal ei la persoana a-III-a, fiind personaj al povestii vietii sale. Acum insa, adresarea impersonala nu-si mai are rostul, caci tatal ei o priveste si asculta.

Cu lacrimi in ochi amandoi, se contopesc intr-o imbratisare ce transcede limitele realului si tangibilului. Juliette ii spune: “Tata!” si redevine copil, dorind sa mearga impreuna la montagne-russe. Tatal o priveste cu toata dragostea si promite sa i se dedice in totalitate.


O scena monumentala. Publicul aplauda zgomotos, strigatele de “Bravo!” nu mai contenesc. Am plans, am plans alaturi de actori si as fi plans in continuare din tot sufletul. Daca pulsul normal al inimii este de 70-80 bpm, la scena finala inima mi-ar fi penetrat usor pieptul cu o viteza ce depaseste limita legala: probabil aveam vreo 120-130 bmp.


Textul este complex, ofera posibilitati nelimitate, sondeaza o vasta gama de stari si situatii, un amestec fantastic de drama si comedie. Piesa este presarata cu replici extrem de savuroase, jucate superb, cu solutii foarte frumoase de actiuni si gesturi.


Pe alocuri, farmecul caracteristic actorului Florin Piersic era imprumutat intentionat personajului sau. Emilia Popescu a fost alegerea perfecta pentru rolul Juliette-ei. Cuplul trece prin sentimente profund contradictorii, de la minciuna la adevar, intr-un joc incurcat, dar foarte incitant. Doi actori extrem de talentati, ajunsi la maturitatea artistica, cu tehnica dobandita prin lunga experienta, spontani in situatii-criza (cand vreun spectator nesimtit incalca conventia), capabili sa creeze momente de o frumusete rara.

In cazul meu, fenomenul de catharsis s-a produs cu siguranta peste limitele normalului, la ambele reprezentatii la care am asistat.


Pentru ca da, am fost la acelasi spectacol si pe 9 martie. Mi-a placut mult prea mult!


La spectacolul din 9 martie, in ciuda faptului ca Piersic si-a reluat scurtul discurs de inceput, in momentul de maxima intensitate, cand actiunea si gandurile se pregateau vertiginous pentru dezvaluirea punctului culminant, unui alt nesimtit i-a sunat mobilul. De doua ori chiar. Imaginati-va cat de greu le-a fost actorilor sa reintre in situatie, mai ales pe bucata cu maxima implicare, cand cele doua personaje se priveau fix in ochi, cand Juliette urma sa-i destainuiasca tatalui adevarata identitate. E imposibil sa se detaseze total de ceea ce se intampla in public, mai ales cand intreruperile vin din primele randuri.

Gesturile lui Florin Piersic au fost cu tinta clara: a inceput sa bata cu pumnul in tablia laterala a mesei. Incercand s-o ajute pe Emilia (puternic afectata de evenimentul inoportun) sa continue, a repetat intrebarea: “Adevarul?” Au urmat clipe de vizibila nervozitate, de reculegere, o pauza de tacere in care Juliette redevenise Emilia, iar Piersic si-a schimbat postura, apropiindu-se de ea pentru a o readuce in situatie si a o determina sa dea replica.


La sfarsitul ambelor reprezentatii am fost in culise, unde am felicitat protagonistii si am avut ocazia sa cunosc si oamenii Emilia Popescu si Florin Piersic, dincolo de ipostazele de actori.


Sunt sigura ca multi dintre voi, la auzul numelui Florin Piersic, ar renunta sa mai urmareasca conversatia si si-ar canaliza atentia pe altceva, eventual ar rosti o remarca usturatoare la adresa actorului. Am observat ca multi tineri nu il agreaza pe maestru.

Ei bine, va marturisesc ca si eu as fi avut ceva reticente inainte de a-l cunoaste.

Asta din cauza imaginii pervertite de televizor si comercialitatea programelor lui. Dincolo de galanteria si cochetaria activate ori de cate ori apare o domnisoara prin preajma, dincolo de talentul de povestitor si de placerea de a vorbi mult, Florin Piersic e un om foarte deosebit.

Impunator, inalt, cu o statura solida, cu tenul de un portocaliu inchis, Piersic nu este deloc batran, desi imbatranit. Foarte atent cu femeile, foarte serios cu munca lui, glumet, de o bogatie culturala si sufleteasca incomensurabile, bun, fermecator, jovial. In ciuda varstei inaintate este un om foarte lucid, viguros, profund ancorat in realitate, cu o putere de munca si concentrare nemaipomenite.

Actorul si omul Florin Piersic sunt un izvor nesecat de cunoastere si noblete.

In concluzie, iata o buna dovada a zicalei : “Aparentele insala!”


Emilia Popescu, o femeie absolut incantatoare, plina de caldura sufleteasca, o artista desavarsita, m-a sfatuit atunci cand a aflat ca sunt studenta la Facultatea de Jurnalism: “Sa nu fiti caini! Sa nu va inraiti!.....Sa nu ne uitati!” E ceva la care va rog si pe voi sa reflectati!


Mai multe despre cele cateva intamplari la care am participat in culise alaturi de acesti oameni minunati poate va povestesc altadata, daca vreti!


Va recomand din toata inima sa mergeti sa vedeti “Straini in noapte”! Asta daca vreti sa va bucurati simturile, sa va vindecati sufletul si sa iesiti din sala cu o stare inexplicabila de bine, cu fortele intremate!

Din cate am auzit, se mai joaca doar pana in luna iunie, asa ca grabiti-va!


Spectacolul, dupa cum am aflat din afisele ce impanzeau orasul, va fi gazduit si la Sighisoara pe data de 8 aprilie.


Cateva replici frumoase din piesa:


“Supravietuim doar datorita amintirilor.”


“Cand dragostea si destinul se apuca sa conspire, se pot intampla lucruri minunate.”